joi, 31 august 2017

Egumenul Iraclie Flocea – judecat pentru agitație și propagandă antisovietică








Egumenul Iraclie Flocea – judecat pentru
agitație și propagandă  antisovietică




“Cu preoții care sunt în lume nu poți birui lumea. [...] Să ne scuturăm din când în când de cele trecătoare și să fâlfâim cu tot sufletul în meleagurile veșniciei, în tovărășia sfinților și îngerilor. [...] Acolo, unde preotul nu aduce cultura pietății, se instalează fanatismul ori sectarul”.
Ierodiaconul Iraclie, Cultura pietății (1926)

Părintele Iraclie, cu numele de mireran Ioan Flocea s-a născut la 11 martie 1893 în Bucovina, com. Bojorâta, jud. Câmpulung. A luptat în Primul Răboi Mondial în componența armatei austro-ungare. În anul 1917, după ce a fost eliberat din prizonierat a rămas în Basarabia, intrând în ascultare la Mănăstirea Hârbovăț.
Viitorul egumen Iraclie Flocea primește călugăria în anul 1920, apoi hirotonit în treapta de ierodiacon în 1925 și în treapta de ieromonah în 1927. În perioada anilor 1926-1930 urmează cursurile Facultății de Teologie din Chișinău. Devine un colaborator fidel al revistelor bisericești Luminătorul și Misionarul. A scris și câteva lucrări, printre care “Călătoria în Ierusalim”, “Perla”, “Mozaic Literar”, “Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Hârbovăț” ș.a. La Mănăstirea Hârbovăț părintele se ocupa și cu tipăritul. Îndeplinea funcția de ajutor al exarhului mănăstirilor din Arhiepiscopia Chișinăului și în 1935 numit misionar principal conducând procesiunea cu Icoana Maicii Domnului de la Hârbovăț prin parohii. A fost decorat cu crucea aurită în anul 1934, apoi hirotesit în treapta de singel și protosinghel.
La 25 august 1938, când Școala de cântăreți din Chișinău a fost transferată la Mănăstirea Hârbovăț, părintele protosinghel Iraclie devine subdirector și spiritual al acestei instituții. În primul an de ocupație sovietică (1940-1941), părintele a stat o perioadă de timp la mănăstire, iar când Mănăstirea Hârbovăț a fost desființată de către autorităților sovietice, a slujit la biserica din Nisporeni. Despre închiderea și desființarea Mănăstirii Hârrbovăț, părintele avea să scrie mai târziu: “numai la trei luni după ocuparea sovietică în Basarabia, mănăstirea aceasta era desființată și transformată în azil de copii bastarzi de toate neamurile. Călugării bătrâni erau internați la Țigănești, iar cei mai tineri și frați – împrăștiați în toate părțile. [...] Toată averea mobilă: 12 boi, 14 cai, 200 oi, 30 vaci – junci, junice, peste 50 porci, trăsurile, hamurile, îmbrăcămintea etc. au fost ridicate și luate de bolșevici”. Fiind la Nisporeni, părintele Iraclie a ajutat cu produse alimentare și cu bani viețuitorii mănăstirilor Noul Neamț și Hâncu.
După eliberarea Basarabiei, părintele Iraclie Flocea a fost numit de către autoritățile eparhiale, duhovnic la Mănăstirea Răciula, apoi revine la Mănăstirea Hârbovăț, unde se implică activ în refacerea mănăstirii, îndeplinea funcția de locțiitor al starețului și de secretar al mănăstirii. La 7 iunie 1943, Mănăstirea Hârbovăț a fost vizitată canonic de către Î.P.S. Arhiepiscop Efrem, însoțitorul ierarhului, părintele consilier Ioan Andronic, în însemnările sale scria: “sub conducearea P. Cuviosului Arhimandrit Teognost, ajutat de protosinghelul Iraclie și întregul sobor mănăstiresc, Mănăstirea Hârbovăț mereu progresează atât în viața spirituală cât și în buna chivernisire economică”.
În perioada anilor 1941-1944 părintele Iraclie a îndeplinit funcția de Exarh al mănăstirilor din Eparhia Chișinăului. În luna martie a anului 1944 devine vicar eparhial, prin decizia Mitropolitului Efrem i se încredințează “atribuțiuni de Vicar arhiepiscopesc pentru regiunile evacuate din cuprinsul Arhiepiscopiei Chișinăului”. Când linia frontului se afla la câțiva kilometri depărtare  de Mănăstirea Hârbovăț, nimeni din obștea monahilor nu s-a evacuat. Iată ce scria părintele Iraclie în ziua de 8 aprilie: “noi am trăit aici zile de mare încercare a nervilor, jumătate de zi au clințănit mitralierele prin toate colțurile mănăstirii, iar exploziile de la branduri ne-au stricat acoperișurile la mai multe clădiri, avem și pierderi în vite. Am îngropat morți uciși în ziua aceea; sunt și răniți”. În altă scrisoare, datată din 10 mai, părintele scria: “Noi aici lângă front trăim numai tragedii: oamenii din mai multe sate distruși economicește umplu pădurile. Aproape zilnic trebuie să hrănim oameni, femei și copii, care nu mai au nimic. Sperăm însă că Bunul Dumnezeu nu ne va prelungi încercările peste puterile noastre”.
La 2 august 1945, părintele egumen Iraclie Flocea a fost arestat. Era învinuit de agitație și propagandă antisovietică. A fost judecat la 17 decembrie 1945 de către Judecătoria Supremă a RSS Moldovenești, fiind condamnat la 8 ani de lagăr și confiscarea averii. Într-o dare de seamă a Ministerului Securității de Stat (МГБ) din RSSM, din 23 octombrie 1946, se arăta Activitatea Antisovietică a viețuitorilor din mănăstiri. Părintele Iraclie Flocea era caracterizat în felul următor: “cunoscând câteva limbi străine, în timpul ocupației a colaborat ca traducător cu armata germană, desfășura o propagandă antisovietică, a scris și câteva lucrări cu conținut antisovietic. […] În timpul perchezițiilor au fost găsite la el un depozit întreg de literatură antisovietică, până la 2500 exemplare de carte și câteva manuscrise cu conținut antisovietic”.
Părintele Iraclie Flocea se reîntorace în Basarabia în anul 1953 “tot atât de smerit și harnic propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu”. Până în anul 1959 a fost casier al Mănăstirii Țigănești, apoi ghid la Mănăstirea Noul Neamț, până în anul 1962, când mănăstirea a fost închisă.
Ultimii ani de viață i-a petrecut în satul Chițcani, fiind adăpostit de către un fiu al său duhovnicesc. Trece la Domnul la 16 august 1964, fiind înmormântat în cimitirul din Chițcani. La 19 octombrie 1992, părintele Iraclie Flocea a fost rebilitat de către Procuratura Generală din R. Moldova.

                                      Protoiereu Ioan Lisnic












luni, 28 august 2017

Preotul Efimie Latul – condamnat la moarte prin împușcare






Preotul Efimie Latul –
condamnat la moarte prin împușcare



Preotul Efimie Latul s-a născut în anul 1891 în localitatea Ploti (Plopi), raionul Kodima, regiunea Odesa. Până în anul 1935 a slujit la biserica din satul Kociurovka, raionul Ananiev, RASS Moldovenească.
La 4 ianuarie 1935 părintele Efimie Latul a fost arestat fiind învinuit de activitate contrarevoluționară. Troika NKVD de pe lângă judecătoria supremă a RASSM, la data de 19 mai 1935 l-a condamnat la pedeapsa capitală. La doar căteva zile sentința de judecată a fost schimbată la 10 ani de lagăr și decădere din drepturile civile pe o periodă de 5 ani. Părintele a fost deportat în Siberia și încarcerat în lagărul “Siblag NKVD”, apoi transferat într-un lagăr din Orientul îndepărtat.
Fiind în detenție, părintele Efimie este învinuit din nou de activitate contrarevoluționară și la 21 februarie 1938, încarcerat în izolatorul de cercetare. Ancheta a durat până la data de 5 aprilie, când a fost judecat de către troika NKVD și condamnat la moarte prin împușcare. Sentința de judecată a fost executată la 4 iunie 1938.
Părintele Efimie Latul a fost reabilitat întâi de către Prezidiumul Judecătoriei ținutului Habarovsk, la 13 septembrie 1957, apoi de către Procuratura regiunii Odesa, la 26 iunie 1995.

                                   Protoiereu Ioan Lisnic






vineri, 25 august 2017

Ieromonahul Iuvenalie Ștefănescu – arestat și deportat în Siberia








Ieromonahul Iuvenalie Ștefănescu –
arestat și deportat în Siberia



Ieromonahul Iuvenalie, cu numele de mirean Ilarion Ștefănescu s-a născut în anul 1880 în familie de țărani. Avea studiile școlii primare din satul Caplani, jud. Akerman. Ajuns la maturitate, intră în ascultare la Mănăstirea Saharna, unde în anul 1909 devine ascultător cu ordin, cu meseria de lemnar. Primește călugăria la 6 august 1913 la Schitul Țâpova, unde a și fost hirotonit în treapta de ierodiacon în 1915 și în treapta de ieromonah în anul 1918.
În anul 1921, ieromonahul Iuvenalie este numit în funcția de econom și la 15 aprilie 1934, numit stareț al mănăstirii. Părintele ieromonah a fost decorat cu mai multe distincții bisericești, fiind decorat și cu crucea aurită.
La ședința Soborului stareților și starețelor din Arhiepiscopia Chișinăului de la 3 august 1938 s-a pus în discuție schimbarea numelor unor mănăstiri din eparhie. Se propunea ca Mănăstirea Țâpova să se numească “Sf. Mănăstire Ștefan cel Mare”. În ziua de 8 august 1938, obștea mănăstirii a fost convocată sub președinția părintelui stareț și în unanimitate au hotărât ca mănăstirea să poarte numele marelui domnitor. În procesul verbal al adunării se scria: “Să schimbăm numele ei din Țâpova, care n-are nici un înțeles istoric și reprezintă doar numele unui sat […], în numele de Ștefan cel Mare ceea ce ne aduce și o mare înălțare de suflet, o mândrie românească și pace duhovnicească, că avem un mare nume de ocrotitor național asupra acestui așezământ mănăstiresc”. Procesul verbal a fost semnat de către părintele stareț, ieromonahul Iuvenalie și cei 25 părinți și frați, viețuitori ai mănăstirii.
Părintele Iuvenalie Ștefănescu a îndeplinit funcția de stareț până la 1 octombrie 1939 când în locul său a fost numit stareț ieromonahul Varlaam Chiriță, licențiat în Teologie. În primul an de ocupație sovietică (1940-1941), părintele Iuvenalie a fost arestat și deportat în Siberia. Despre viața lui de mai departe nu se cunoațe nimic.

                                          Protoiereu Ioan Lisnic






joi, 24 august 2017

Preotul Axentie Munteanu – judecat pentru activitate antisovietică







Preotul Axentie Munteanu –
judecat pentru activitate antisovietică



Preotul Axentie, cu numele de mirean Artemie Munteanu, s-a născut la 20 octombrie 1888 în familia lui Gheorghe și Maria Munteanu din localitatea Satul Nou, jud. Bender. A fost botezat la 21 octombrie de către preotul Haralambie Mateevici, având naș pe locuitorul Satului Nou, Grigore Chistol. După absolvirea școlii primare din localitate, până în anul 1905 a lucrat pământul alături de părinții săi. La vârsta de 17 ani intră în ascultare la Mănăstirea Noul Neamț, de unde a fost mobilizat în armata țaristă, participând și la Primul Război Mondial. După demobilizare se reîntoarce la mănăstire, primind călugăria la 3 februarie 1921. În anul 1926 susține examenul pentru monahi propuși la hirotonie și la 16 august este sfințit în ierodiacon, apoi peste 8 ani, la 24 august 1934, hirotonit ieromonah.
La 1 august 1936, ieromonahul Axentie Munteanu este ales stareț al Mănăstirii Noul Neamț. Datorită priceperii gospodărești a starețului, Mănăstirea Noul Neamț, având o datorie de 7 milioane lei, în următorii ani devine aducătoare de profituri considerabile. Pentru activitatea sa rodnică atât pe teren pastoral cât și gospodăresc, părintele stareț a fost hirotesit în treapta de Singhel, apoi hirotesit Protosinghel.
În timpul ședinței Soborului stareților și starețelor din Arhiepiscopia Chișinăului de la 3 august 1938 s-a pus în discuție schimbarea numelor unor mănăstiri din eparhie. Se propunea ca Mănăstirea Noul Neamț să se numească “Sf. Mănăstire Patriarh Miron”, în cinstea primului Patriarh al României care era “un strănepot al călugărului Tiofan Cristea”, unul dintre întemeietorii așezământului monahal. Dar și pentru că “Înalt Preafericitul Patriarh Miron, care prin înțelepcinea, cu care a fost înzestrat de Bunul Dumnezeu, a adus fală Ortodoxiei și scumpei noaste țări peste hotare”, aceste cuvinte au fost rostite la Soborul obștii mănăstirii din 10 august 1938, desfășurat sub președenția părintelui stareț, protosinghelul Axentie. Cei 75 viețuitori ai mănăstirii, cuvioși monahi și frați au votat în unanimitate ca pe viitor mănăstirea să se numească “Sf. Mănăstire Patriarh Miron”.
În primul an de ocupație sovietică (1940-1941), părintele stareț Axentie Munteanu a rămas la mănăstire, motivând cum că în calitatea sa de stareț nu avea dreptul moral să părăsească mănăstirea, fiindcă mulți dintre călugării rămași erau în ietate și nu puteau fi evacuați. Din acest motiv, părintele nu s-a refugiat nici în 1944. Sub regimul sovietic, timp de un an de zile obștea monahală a îndurat batjocura și umilințe. În anul 1940, sovhozul organizat în localitate intră în posesia pământurilor și a averii mănăstirești. Pentru întreținearea călugărilor bătrâni din mănăstire, părintele stareț zilnic pleca pe jos la Thighina pentru ca să le aducă “pâine cu traista”. Iată ce-i scria în acest sens egumenului Iraclie Flocea, care la acel moment slujea la biserica din Nisporeni: “Am 15 ieromonahi plecați pe la sate și fiecare are câte 10-15 parohii de suplinit. Mănăstirea noastră e impusă cu peste douăzeci mii ruble. Pâine nu mai avem. Eu îngrijesc la mănăstire de cei 40 de călugări bătrâni; plec în fiecare zi pe jos la Tighina și le aduc pâine cu traista. Dar de multe ori mă întorc cu traista goală, căci nu vor să-mi vândă pâine”. În altă scrisoare îl ruga pe părintele Iraclie ca să-l ajute cu bani: “Dacă poți, trimite-mi ceva ajutor bănesc, căci nu mai am nici un ban. Impozitul nu l-am plătit tot; nu știu ce ne vor face. Mi-e frică că ne vor lua pe toți la camion”.
La retragerea trupelor sovietice din Basarabia, în timpul operațiunilor militare din vara anului 1941, o bombă incendiară a căzut peste catedrala mănăstirii. Starețul mănăstirii protosinghelul Axentie Munteanu, la 15 mai 1942 raporta autorităților eparhiale: “… biserica “Înălțarea Domnului” arsă de bombardament de Soviete, încă din anul trecut este complet descoperită așa că ploile, soarele și mai cu seamă gerul din iarna care a trecut slăbesc zidurile”.
Prin eforturile depuse de părintele stareț și colectarea jertvei în folosul mănăstirii Biserica “Înălțarea Domnului” a fost readusă la starea sa inițială. În timpul vizitei canonice la Mănăstirea Noul Neamț din 8 iulie 1942, însoțitorul Arhiepiscopului Efrem Tighineanul, scria: “Cuv. Protosinghel Axentie Munteanu a ieșit în întâmpinarea Vlădicăi. Î.P. Sfințitul a vizitat bisericile și arhondaricul mănăstirii și a rămas mulțumit de felul cum se prezintă conducerea mănăstirii și de curățenie. Pentru biserica cea mare cu hramul “Înălțarea Domnului”, care a fost distrusă de bandele bolșevice, se adună materialul necesar restaurării. În condica de vizite Î.P.S. aduce laude meritate părintelui stareț pentru spiritul său de sacrificiu: numai datorită lui covoarele prețioase ale mănăstirii au putut fi salvate în timpul ocupației bolșevice”. Mănăstirea Noul Neamț a fost vizitată de către Arhiepiscopul Efrem de mai multe ori, dând cuvenitele sfaturi și îndrumări “harnicului și neobositului stareț Igumen Auxentie Munteanu”. După finisarea lucărărilor de reconstrucție a bisericii catedrale, părintele stareț a donat din casa mănăstirii 150 mii lei în fondul Armatei Române.
În luna august a anului 1944, în incinta mănăstirii s-a instalat cartierul general al Frontului al III-lea ucrainean, condus de generalul Tolbuhin. Clopotnița mănăstirii a fost transformată în punctul central de observație. Starețul împreună cu cei 49 călugări rămași, au fost siliți să se evacueze în regiunea Odesa. Reveniți în toamnă la mănăstire, călugării au găsit așezământul într-o stare complet devastată. Sovhozul din localitate a acaparat întreaga avere mănăstirească. Părintele stareț a scris mai multe plângeri, încercând să revigoreze viața monahală.
La 30 august 1945, părintele Axentie Munteanu a fost arestat. Era învinuit de către agenții MГБ din RSSM (Ministerului Securității de Statde propagandă contrarevoluționară, cum că “… în timpul ocupației colabora cu ocupanții prin menținerea unor legături strânse cu organele represive românești. După eliberarea Moldovei de ocupanți, intenționat a adus economia mănăstirii în declin, cu scopul de a provoca nemulțumiri în rândul credincioșilor la toate măsurile organizate de puterea sovietică pe teren religios. Cu toate acestea Munteanu, prin intermediul membrilor corului mănăstirii, compus din tineretul local, desfășura o activitate antisovietică, vorbindu-le convingător cum că, inevitabil în Basarabia se vor reinstaura autoritățile române, având drept scop retragerea tineretului din activitatea economică și politică a localității”.
Părintele Axentie Munteanu a fost judecat de către Judecătoria Supremă a RSS Moldovenești la 11 decembrie 1945. A fost condamnat la 10 ani de lagăr cu decăderea din drepturile politice pe un termen de 5 ani și confiscarea averii personale pe care nici nu o avea. Conform sentinței de judecată a fost deportat într-un lagăr din cuprinsul URSS-ului, de unde nu s-a mai întors. Părintele Axentie a fost reabilitat de către Procuratura Generală a R. Moldova, la 23 octombrie 1992.

                                    Protoiereu Ioan Lisnic 










marți, 22 august 2017

Preotul Boris Nicolaev – omorât în chinuri groaznice








Preotul Boris Nicolaev –
omorât în chinuri groaznice



Preotul Boris Nicolaev s-a născut la 18 august 1910 în familia preotului Sava Nicolaev, parohul Bisericii “Sf. Nicolae” din Bașcalia, jud. Bender. A fost botezat la 25 august în biserica din Bașcalia de către preotul Dimitrie Hartea din Cașcalia, având nași pe absolventul Seminarului Teologic din Chișinău, Ioan Nicolaev (fratele preotului Sava Nicolaev) și soția preotului Dimitrie Hartea, Anastasia. Ajuns la maturitate a urmat studiile Seminarului Teologic din Ismail, după care și-a continuat studiile la Facultatea de Teologie. A fost hirotonit preot la 25 august 1935, pe seama Bisericii “Sf. Nicolae” din localitatea Culevcea, jud. Cetatea Albă. Pe parcursul activității sale pastorale a fost decorat cu mai multe distincții bisericești și ridicat în treapta de protoiereu.
Ultima parohie a părintelui Boris Nicolaev a fost localitatea Baraboi, r-nul Râșcani, cu Biserica “Nașterea Maicii Domnului”, numit la 1 octombrie 1948. În această parohie părintele a slujit timp de 12 ani. Era perioada prigoanei atee îndreptată împotriva slujitorilor Bisericii cât și de distrugere și demolare a locașelor sfinte. Unde activiștii întâmpinau mari piedici la distrugerea bisericilor, se răfuiau mai întâi cu oponenții planului lor barbar. Așa s-a întâmplat și la Baraboi. La începutul lunii ianuarie 1961, preotul Boris Nicolaev împreună cu cântărețul bisericesc, Trifon Rabei, întorcându-se de la o înmormântare săvârșită în satul vecin, au fost amândoi omorâți cu bestialitate. “Pe părintele Boris l-au lovit la tâmpla dreaptă i-au scos ochiul drept, i-au rupt mâna dreaptă și i-au schilodit tot corpul”. Părintele a fost înmormântat în cimitirul satului la 5 ianuarie 1961. Tot în acest an biserica din Baraboi a fost închisă și distrusă de către autoritățile sovietice.
Peste 45 ani de la asasinarea părintelui Boris, rămășițele pământești ale preotului au fost reînmormântate în curtea bisericii. La 17 iunie 2006 după oficierea Sf. Liturghii a fost săvârșită slujba parastasului și reînhumarea osemintelor preotului, cel care a pătimit pentru credință.

                               Protoiereu Ioan Lisnic






vineri, 18 august 2017

Preotul Gheorghe Ivanov – taumaturgul din Stolniceni







Preotul Gheorghe Ivanov –
taumaturgul din Stolniceni



Preotul Gheorghe Ivanov s-a născut la 25 mai 1880 în familia cântărețului Bisericii “Sf. Nicolae” din satul Chișcăreni, jud. Iași (Bălți). A fost botezat la 29 mai în biserica din satul natal de către preotul Gheorghe Țau, având nași pe diaconul Dimitrie Celan din Chișcăreni și Elisaveta, soția paraclisierului bisericii din Măgurele, Nicolae Antohi[1]. A învățat întâi la școala parohială din localitate apoi la Școala spirituală din Edineț[2] și la Seminarul Teologic din Chișinău, pe care l-a absolvit în anul 1903[3]. În luna octombrie a anului 1903 a fost hirotonit preot pe sema Bisericii “Nașterea Maicii Domnului” din satul Stolniceni, jud. Bălți[4].
În luna septembrie a anului 1930, parohia Stolniceni a fost vizitată canonic de P.S. Visarion al Hotinului (1923-1935). Însoțitorul episcopului, prot. Dionisie Iavorschi, consilier administrativ al eparhiei, scria: “… biserica se prezintă bine, întreținută curat, are lumină suficientă, sf. altar destul de mare. Dar, atât exteriorul cât și interiorul bisericii au nevoie de reparație […]. Parohul e părintele Ivanov Gheorghe”[5].
Părintele Gheorghe Ivanov a păstorit credincioșii din Stolniceni timp de 43 ani. Pe parcursul activității sale pastorale a fost decorat în repetate rânduri cu distincții bisericești și ridicat la treapta de protoiereu. Își găsește sfârșitul în anul 1946. În Duminica a III-a din Postul Mare, părintele a săvârșit slujba divină în biserică. În noaptea acelei zile a fost vizitat de către trei nomenclaturiști: “unul din ei era locuitor al satului, al doilea era președintele sovietului sătesc și al treilea – un împuternicit al autorităților bolșevice”[6]. Oaspeții nepoftiți l-au chinuit pe părintele, apoi l-au strangulat cu un prosop și au ascuns trupul neînsuflețit sub o laiță. A fost înmormântat la 1 aprilie 1946 în curtea bisericii din Stolniceni.
“Părintelui i-a fost dat de la Dumnezeu această cruce de a pătimi pentru credință, pentru Biserică, pentru Hristos, pentru popor”. La mormântul părintelui vin oameni cu diferite probleme, patimi și boli. Mulți dintre cei veniți cu credință au primit vindecare[7]


                                    Protoiereu Ioan Lisnic




[1] ANRM, F. 211, inv. 1, d. 210, f. 698, 711
[2] KEB, nr. 14, 1893, p. 196
[3] П. А. Лотоцкiй, Списокъ и краткiя бiографiи окончившихъ полный курсъ Кишиневской Духовной Семинарiи (1813-1913 г.г.) , Епархiальная типографiя, Кишиневъ, 1913, p. 131
[4] KEB, nr. 21, 1903, p. 572
[5] Episcopia Hotinului, Foaie eparhială oficială, nr. 18, 1930, p. 219-220
[6] Pr. Mihail Bortă, Mărturii despre preotul martir Gheorghe Ivanov (1880-1946), Revista Altarul Credinței, nr. 7-8, 2013, p. 42-43
[7] Ibidem













miercuri, 16 august 2017

Preotul Alexandru Baltaga - martirizat în temnițele comuniste







Preotul Alexandru Baltaga -
martirizat în temnițele comuniste 




Preotul Alexandru Baltaga s-a născut la 14 aprilie 1861 în familia preotului Ștefan Baltaga, slujitor la Biserica “Sf. Nicolae” din satul Lozova, jud. Chișinău. A fost botezat la 20 aprilie în biserica din satul natal de către preotul Vasile Baltaga, având nași pe Alexandru Camevshi și Vichentie Vitovschi din Chișinău[1]. A învățat la școala parohială din localitate, apoi la Seminarul Teologic din Chișinău, pe care l-a absolvit în anul 1883. În perioada anilor 1883-1885 activează în calitate de padagog la Școala spirituală din Chișinău[2]. A fost hirotonit preot în anul 1886 pe seama Bisericii “Sf. Alexandr Nevski” din localitatea Călărași-sat, jud. Chișinău[3], unde a slujit fără întrerupere timp de 54 ani.
Potrivit celor care l-au cunoscut, părintele Alexandru Baltaga era “Plin de energie, cu mare putere de muncă, minte pătrunzătoare, voință neînduplecată, înzestrat cu un deosebit tact, prot. Alexandru Baltaga, rămânând preot rural a muncit în cursul întregii perioade fără răgaz, cu dezinteresare, dar și cu deplin succes…”[4]. Pentru meritele sale, în perioada 1903-1925 a fost ales în repetate rânduri președinte al congreselor eparhiale, a prezidat de mai multe ori și congresele școlare ale circumscripției Chișinăului.
Pe parcursul activității sale pastorale, părintele Alexandru Baltaga a ocupat și alte funcții în eparhie: în perioada anilor 1890-1895 a fost judecător de inspecție în cercul V al jud. Orhei, apoi președinte al comitetului de revizuire a fabricii de lumânări în perioada 1904-1922, protopop al cercului V, jud. Orhei – 1905-1926 și 1928-1931. A mai îndeplinit funcția de membru al Sfatului Frăției  “Nașterea lui Hristos”, al comitetului Tipografiei Eparhiale și al Sfatului Eparhial Misionar, a mai fost președinte al Comitetului Eparhial, între anii 1908-1925; președinte al Consiliului Uniunii Clericilor Ortodocși din Basarabia, în perioada 1922-1930 ș.a.[5], a colaborat la Revista Luminătorul.
În toamna anului 1917, părintele Alexandru Baltaga a fost ales de către preoțimea basarabeană, deputat în Sfatul Țării. Este unul dintre deputații Sfatului Țării care la 27 martie 1918, a votat Unirea Basarabiei cu România. După Marea Unire a mai îndeplinit și funcția de membru al Comitetului de unificare al bisericilor din România Mare[6].
La data de 1 iulie 1935, părintele Alexandru este pensionat și la 17 decembrie același an prin decizia Ministerului Instrucțiuni, Culte și Arte este repus în funcția de paroh la biserica din Călărași-sat, “fără a se numi alt preot în locul lui”. Această decizie ministerială a fost întărită prin hotărârea Sf. Sinod din 1 mai 1936, în care părintele era desemnat “paroh la parohia Călărași-sat din cuprinsul Arhiepiscopiei Chișinăului, în mod exepțional, până la moarte”. Aceste hotărâri erau motivate “în vederea meritelor lui deosebite în viața Bisericească Națională din Basarabia, cum și pentru rolul care l-a avut la Unirea Basarabiei cu Patria-Mumă România”[7].
Părintele Alexandru Baltaga a fost decorat în repetate rânduri cu distincții bisericești și ridicat la rangul de iconom mitrofor, la 30 august 1920. A mai fost decorat cu ordinul “Sf. Ana, gr. III” în 1907 și gr. II în 1912; “Pentru munca în organizarea înaltei festivități a centinarului de război (1812-1912), medalia de bronz” decorat în 1914; “Sf. Vladimir, gr. IV” în 1915; “Steaua României în grad de ofițer”, în 1923; “Coroana României în grad de comandor”, în 1928; “Ordinul Ferdinant I în grad de cavaler”, în 1935. Părintele Alexandru a mai fost decorat cu următoarele medalii: “Alexandru III de argint”; “Recensământul populației din anul 1897, din bronz”; “A școalelor bisericești, din argint”; “Domnia de 300 de ani a Casei Împărătești Romanov, de argint”; “Încoronarea M.S. Regelui Ferdinant I al României, din bronz”, decorat în anul 1923 și medalia “M.S. Regele Carol al II-lea al României, din bronz”, în 1933[8].
În primele zile de ocupație sovietică (1940-1941), împreună cu alți foști deputați în Sfatul Țării este arestat și părintele Alexandru Baltaga. Era învinuit de către agenții organelor NKVD, cum că: “În anul 1918 a avut o atitudine dușmănoasă față de Rusia Sovietică, a fost membru activ al Sfatului Țării, votând pentru dezlipirea Basarabiei de la Rusia Sovietică și alipirea la România, fiind răsplătit de Guvernul României cu 50 ha de pământ”. Părintelui i-au fost incriminate și alte puncte ale articolului 54 al Codului Penal, acordarea de ajutor aripei reacționare a burjuaziei mondiale (art. 54, p. 4); lupta activă împotriva clasei muncitoare și mișcări revoluționare (art. 54, p. 13) și sabotaj contrarevoluționar (art. 54, p. 14). Aceste învinuiri erau pedepsite de organele NKVD, cu ani grei de temniță, inclusiv cu pedeapsa capitală, condamnarea la moarte prin împușcare[9].
Părintele Alexandru s-a aflat în închisoarea din Chișinău până la sfârșitul lunii iunie 1941, când din cauza începerii operațiunilor militare, este evacuat împreună cu ceilalți deținuți în închisoarea din orașul Kazani, RASS Tătară[10]Din cauza vârstei înaintate și a presiunilor fizice și psihice la care a fost supus în timpul anchetei, cât și din cauza condițiilor inumane din temnițele comuniste, părintele trece la Domnul, la 7 august 1941. Peste 5 decenii de la arestare, Părintele Alexandru Baltaga, a fost reabilitat de către Procuratura Generală din R. Moldova, la 10 iulie 1991[11]

                                 Protoiereu Ioan Lisnic




[1] ANRM, F. 211, inv. 3, d. 144, f. 690
[2] П. А. Лотоцкiй, Списокъ и краткiя бiографiи окончившихъ полный курсъ Кишиневской Духовной Семинарiи (1813-1913 г.г.) , Епархiальная типографiя, Кишиневъ, 1913, p. 76
[3] Anuarul Arhiepiscopiei Chișinăului, 1930, Tipografia Eparhială Cartea Românească, Chișinău, p. 56
[4]  Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruși, Tipografia Eparhială “Cartea Românească”, Chișinău, 1931, p. 459
[5] Ibidem
[6] Mihai Tașcă, dr. în drept, Destinul crud al preotului Alexandru Baltaga, deputat în Sfatul Țării, Ziarul Timpul, Cotidian național independent, vineri, 15 aprilie, 2011, p. 20
[7] Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, vol. III, Editura Museum, Chișinău, 2000, p. 104
[8] Ibidem, p. 104-105
[9] Mihai Tașcă, op. cit.; Cartea Memoriei, Catalog al victemelor tolitarismului comunist, vol. IV, Editura Știința, 2005, p. 22
[10] Ibidem
[11] Mihai Tașcă, op. cit.




Clerul Basarabiei în frunte cu Mitropolitul Gurie Grosu, 
în stânga mitropolitului pr. Alexandru Baltaga, anii 30 ai sec. XX










vineri, 11 august 2017

Mitropolitul Arsenie Stadniţichi – canonizat și trecut în rândul neomartirilor ortodocși








Mitropolitul Arsenie Stadniţichi – canonizat
și trecut în rândul neomartirilor ortodocși


Viitorul Mitropolit Arsenie Stadniţichi s-a născut la 24 ianuarie 1862 în familia preotului Gheorghe Stadniţchi din satul Comarova (Cumarău), jud. Hotin. A învățat la Școala spirituală din Edineț, apoi la Seminarul Teologic din Chișinău și în perioada anilor 1881-1885 la Academia Teologică din Kiev. O perioadă scurtă de timp a fost profesor la Școala spirituală din Edineț (1880-1881) și după absolvirea Academiei Teologice, numit profesor la Seminarul Teologic din Chișinău. Îndeplinea și funcția de redactor al revistei Buletinul Eparhiei Chișinăului, unde a publicat foarte multe materiale legate de istoria Bisericii din Basarabia. În anul 1895 i se conferă titlul științific de magistru în teologie pe baza lucrării editate, “Gavriil Bănulescu exarh al Moldovei (1808-1812) și mitropolit al Chișinăului (1813-1821)”, tot în acest an a fost călugărit.
La 1 ianuarie 1896, monahul Arsenie Stadnițchi a fost hirotonit în treapta de ieromonah și numit inspector al Seminarului Teologic din Novgorod, Rusia. În următorul an a fost numit rector al acestei instituții și ridicat în treapta de arhimandrit. În anul 1897 este numit în funcția de inspector al Academiei Teologice din Moscova și în 1898, numit rector al academiei. În următorul an este hirotonit Episcop de Volokolamsk și Vicar al Eparhiei Moskovei. A fost transferat, în 1903, în Episcopia Pskovului. După șapte ani de activitate în Eparhia Pskovului este transferat în scaunul de Arhiepiscop de Novgorod și ridicat în treapta de mitropolit, la 28 noiembrie 1917.
În anul 1904, arhiereului Arsenie Stadnițchi i se conferă titlul de doctor în științe teologice pe baza lucrării elaborate, “Cercetări și monografii privitoare la istoria Bisericii moldovenești”. Această lucrare a fost înalt apreciată atât în cadrul Imperiului Rus cât și în România, autorul ei fii  decorat de regele Carol I al României cu medalia “Bene Merente, gr. I” și Marele premiu Uvarov”, acordat de Academia de Științe a Rusiei. Mitropolitul a scris mai multe lucrări de istorie bisericească, în acest scop a întreprins mai multe călătorii de studii și documentare în România, Muntele Athos și în Țara Sfântă. În precuvântarea studiului despre Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, autorul scria: “… exprim adâncă recunoștință tuturor celor care ne-au acordat cu bunăvoință indicații și sfaturi în elaborarea lucrării [...]. Veșnică pomenire preasfințitului Melchisedec, de a cărui ospitalitate prietenească m-am bucurat și eu în timpul călătoriei mele prin România și care, drept vorbind, a fost acela care mi-a indicat subiectul lucrării de față”.
Pe parcursul activității sale de arhipăstor, Mitropolitul Arsenie Stadnițchi, în 1906 a fost ales membru al Comitetului pentru instruire din cadrul Sf. Sinod și în următorul an, numit președinte al acestui Comitet. Mai îndeplinea și funcția de membru al Consiliului de Stat din partea clerului monahal. Era membru de onoare al Academiei Teologice din Kazan. La 28 noiembrie 1917, fiind ridicat în treapta de Mitropolit al Novgorodului, devine membru permanent al Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. Numele Mitropolitului Arsenie figura în lista celor trei candidați la scaunul patriarhal din Moskova. Considera că nu este vrednic de această înaltă demnitate, în această privință mitropolitul scria: “Așa dar, am devenit candidat pentru funcția de patriarh. Simt remușcări de conștiință, capul nu mai judecă, inima se oprește de tulburare. Doamne! Ce fel de patriarh pot fi eu. Doamne, cu lacrimi în ochi mă rog, depărtează paharul acesta de la mine. Sunt gata să pensionez, să mă duc în pustiu, unde mă vor duce ochii. Acum îi înțeleg bine pe sfinții părinți care renunțau să devină episcopi. Scriu aceste rânduri și plâng […]. Doamne, înțelepțește-mă și mă povățuiește...”. Pe parcursul activității sale pastorale, pedagogice și științifice a fost decorat cu mai multe distincții, ordinul “Sf. Stanislav, gr. III” în 1891, “Sf. Vladimir, gr. III” în 1900 și gr. II în 1911, “Sf. Ana, gr. I” în 1903 și “Sf. Alexandr Nevski” în 1915. A mai fost decorat cu “Coroana României, gr. III” în 1898, “Sf. Sava, gr. II” (Serbia) în 1899, Dreprul de a purta crucea cu pietre scupe pe culion în 1912, Dreptul de a purta al doilea engolpion în 1934 ș.a..   
În timpul regimului bolșevic, Mitropolitul Arsenie a avut mult de suferit, fiind învinuit de activitate contrarevoluționară. Pentru prima dată a fost arestat la Moskova, în noiembrie 1919, apoi în 1920, la Novgorod. A fost judecat și condamnat la 3 ani de detenție cu suspendare și exilat în regiunea Arhanghesk, apoi eliberat. Arestat din nou în 1922, împreună cu alți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Ruse, în frunte cu Patriarhul Tihon. Erau cu toții învinuiți cum că ar fi opus rezistență în timpul confiscării bunurilor bisericești în folosul înfometaților. În acele vremuri Rusia trecea printr-o foamete devastatoare, atât Patriarhul Tihon, cât și Mitropolitul Arsenie îndemnau clerul să jertvească în folosul înfometaților “obiecte de preț din biserici, lipsite de utilitate liturgică”. Apelul Mitropolitului Arsenie de a jertvi în folosul înfometaților a fost publicat în ziarul “Zvezda” din 22 aprilie 1922, iată ce scria mitropolitul: “Dacă avem cu ce înlocui jertva obiectelor bisericești, să nu pierdem această posibilitate. Iar dacă nu avem ce jertvi, apoi și fără aur și argint bisericile noastre vor rămânea biserici și sf. icoane vor rămânea sf. icoane... În acest scop vă rog să evitați orice fel de violență într-o formă sau alta”. Însăși mitropolitul a jertvit în acest scop, o cruce de aur cu 11 brilante, o cruce pectorală de aur, un engolpion de aur, încrustat cu pietre scumpe. Predarea binevolă a obiectelor bisericești din partea credincioșilor nu aducea nici un avantaj autorităților bolșevice, care căutau cu orice preț să submineze autoritatea Bisericii, de aceea au și urmat arestările din 1922. Mitropolitul Arsenie, cu mici întreruperi, s-a aflat în detenție până la 10 ianuarie 1924 și peste câteva zile după eliberare, din nou arestat și încarcerat în închisoarea Butîrka din Moskova. Peste un an de detenție a fost exilat în Asia Mijlocie, întâi la Așhabad, apoi la Tașkent. La Tașkent, potrivit mărturiei părintelui Constantin Popovici, Președintele comitetului de redacției al Revistei Luminătorul, cu care mitropolitul înteținea corespondența, cât și cu nepoata sa de pe frate, Antonina M. Andronachievici, născută Stadnițchi, care locuia în Chișinău, mitropolitul, “împreună cu alți vre-o câțiva episcopi gătea pe rând bucate pentru niște lucrători”.
La 11 august 1933, Î.P.S. Arsenie este numit de către Sinod, Mitropolit de Tașkent și Turkestan. Mitropolitul săvârșea slujbele divine sub cerul liber, în fața unui paraclis din cimitir, unicul locaș sfânt din Tașkent în care se mai oficiau slujbe bisericești. Slujbele Mitropolitului Arsenie adunau până la 20.000 de credincioși din oraș și din împrejurimi.
La 23 februarie 1936, Mitropolitul Arsenie Stadnițchi trece la Domnul. A fost înmormântat în cimitirul Botkin, în preajma paraclisului unde săvârșea slujbele bisericești în timpul aflării sale la Tașkent. În semn de aleasă prețuire cât și pentru jertvelnicia sa pentru credință, Mitropolitul Arsenie a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Rusă din diasporă, fiind trecut în rândul neomartirilor ortodocși. Începând cu anii 90 ai secolului trecut, la Novgorod (Rusia), în amintirea marelui ierarh, sunt organizate mai multe manifestări culturale printre care și conferințe științifice sub genericul  Opera Mitropolitului Arsenie. 

                            Protoiereu Ioan Lisnic