MITROPOLITUL VISARION PUIU - 50 ANI
DE LA TRECEREA LA CELE VEȘNICE
Condamnarea și caterisirea
În luna mai 1945, era depus la Tribunalul Poporului din Bucureşti „Tabelul de persoane cercetate ca fiind criminali de război şi vinovaţi de dezastrul ţării”. Tabelul cuprindea 302 persoane, la numărul 293 figura Visarion Puiu, mitropolit al Bucovinei, Şef al Misiunii Ortodoxe din Transnistria.2 În actul de acuzare al Tribunalului poporului, mitropolitul era învinuit că „a fugit în Germania, unde, cu ocazia Anului Nou, adresând o pastorală credincioşilor români, a spus printre altele că Anul Nou 1945 va aduce eliberarea României, dar acest lucru depinde în mare măsură şi de poporul român, care nu trebuie să execute ordinele sovietice”. Printr-un decret semnat de Horia Sima, mitropolitul Visarion Puiu a fost numit conducătorul Eparhiei româno-ortodoxe în afară graniţilor Ţării, ştiri emise la postul de radio „Dunărea”. În privinţa „poznaşei cuvântări de la 1 ianuarie 1945, consemna Constantin N. Tomescu, au ascultat-o în ţară multe persoane care au declarat că nu Visarion a grăit, ci altcineva şi a ascultat-o însuşi arhiereul Eugeniu Laiu, fostul său intim colaborator, care îi cunoştea perfect vocea”.3 Iar în privinţa înfiinţării eparhiei româneşti, mitropolitul Visarion arată în memoriul său către prim-preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie din Bucureşti, la 30 ianuarie 1947, precizând că pentru înfiinţarea acestei eparhii, pe lângă binecuvântarea Patriarhiei Române era nevoie de încheierea unui acord între guvernul de la Berlin şi Bucureşti, mitropolitul obţinându-l numai de la cel german, pentru că cel preconizat de Sima încă nu se închegase.4 Era acuzat „că s-a pus în slujba hitlerizmului şi a părăsit teritoriul naţional, mergând pe teritoriul inamic de unde a atacat ţara”, şi că în calitate de mitropolit al Odesei „a patronat acţiunile de teroare din Basarabia şi Transnistria”. În timpul procesului, rechizitoriul a fost dezvoltat de acuzatorul public Silviu Rapoţescu, care a dat citire mai multor pasaje din articolele de presă scrise de mitropolitul Visarion, relevate cu un alt înţeles. În urma acestor acuzaţii, la 21 februarie 1946, Tribunalul Poporului îl condamnă pe mitropolitul Visarion Puiu „pentru crima de dezastrul ţarii, prin răvăşire de crime de război, constând în faptul de a fi părăsit teritoriul naţional, punându-se în slujba hitlerizmului, atacând ţara prin scris şi prin grai ... să sufere pedeapsa cu moartea”.1 Decizia Tribunalului a avut un caracter politic, deoarece în urma cererilor de recurs ale mitropolitului, Curtea de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat împotrivă. În timpul aflării în exil al mitropolitului au fost făcute demersuri şi încercăti de extrădare în ţară. Astfel la 22 octombrie 1946, Guvernul Român cerea Ministerului Afacerilor Străine din Italia extrădarea mitropolitului Visarion Puiu. La această cerere s-a răspuns că „Mitropolitul român nu este inclus în listele criminalilor de război a Comisiei Naţiunilor Unite pentru crime de război”.
După instaurarea regimului totalitar în România, au survenit schimbări şi în viaţa Bisericii. Activitatea ei a fost limitată strict la cadrul parohial şi la locaşul de cult al fiecărei parohii. Au fost disfiinţate unele eparhii, precum şi posturile de arhierei-vicari. S-au întrerupt legăturile cu „diaspora” românească. Asupra tuturor slujitorilor bisericeşti, din partea aşa-numiţilor „inspectori de culte” se efectua un control permanent. În toate instituţiile bisericeşti, protopopiale, mănăstiri, şcoli teologice, centre eparhiale, Patriarhie, erau mereu prezenţi ofiţerii de securitate, „gata oricând să reprime orice acţiune considerată contrară intereselor statului ateu”.3
Au avut de suferit persecuţii de toate gradele o mulţime de credincioşi, preoţi, dar şi arhierei. În sesiunea din februarie 1950, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a fost nevoit să trimită în mănăstiri, „verificându-li-se probabil dosarele”, un sobor întreg, în număr de 12 arhierei. La 28 februarie 1950, în aceeaşi sesiune, după ce a fost condamnat la moarte în contumacie de către Tribunalul Poporului, Sinodul bisericesc se vede silit a decide caterisirea mitropolitului Visarion. Astfel, numărului destul de mare de arhierei disponibilizaţi s-a adăugat, considerându-l „drept căpetenie, protos, mitropolitul Visarion Puiu”.
În comunicatul Sinodului se arată că: „1. Mitropolitul Visarion Puiu, când a plecat peste graniţele ţării, nu mai avea sferă de jurisdicţie şi se găsea în disponibilitate. 2. Că el a părăsit ţara, trăind în străinătate, de mai mulţi ani, fără nici o autorizaţie sau încuviinţare. 3. Că a participat la acţiuni tendenţioase împotriva Statului Român, cum rezultă din sentinţa Tribunalului Poporului. În baza acestor motive şi în baza dispoziţiunilor canonului 84 Apostolic şi al canonului 18 al Sinodului IV Ecumenic, Comuniunea propune caterisirea mitropolitului Visarion Puiu, iar acţiunile lui să fie considerate nule şi neavenite. Se mai constata că „de la intrarea în arhierie s-a manifestat ca un duşman al Bisericii Ortodoxe şi ca un agent al Vaticanului, strecurat în rândul ierarhilor ortodocşi şi susţinut de cercurile conducătoare trecute ..., s-a arătat duşman de moarte al înfăptuirii Patriarhiei Române şi al consolidării autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Episcop Ortodox fiind, Visarion Puiu nu s-a sfiit a publica atunci sub semnătură proprie, în gazeta „Unirea”, organ al mitropoliei greco-catolice din Blaj, un lung memoriu plin de atacuri la adresa Bisericii Ortodoxe, în a cărui titlu scria „Crearea Patriarhiei Române nu este cu nimic justificată” şi „Singura Patriarhie bine întemeiată este acea a Romei”, iar în cuprins declara „O singură Patriarhie în întreaga lume creştină întruneşte astăzi toate consideraţiile pentru a exista şi aceea este Patriarhia Romei” (Unirea, 1925, nr. 25, p. 1 col. II)””.
La plecarea din ţară, mitropolitul nu se afala în fruntea unei eparhii, era în disponibilitate, doar la dispoziţia patriarhului Nicodim, care la acel moment nu mai era în viaţă (+1948). Dar nu şi-a părăsit ţara, ci a fost trimis din ţară prin hotărârea Sf. Sinod, ca delegat al Bisericii la hirotonia unui episcop ortodox în Croaţia şi a rămas în străinătate din cauza unei noi situaţii militare dintre România şi Germania, dar şi a înaintării Aliaţilor. Iar cum a participat mitropolitul „la acţiuni tendenţioase împotriva statului” putem vedea din scrisoarea Sf. Sinod din 27 martie 1947, că nu „ar fi depăşit cadrul atribuţiilor canonice şi pastorale”. Canonul 84 Apostolic prevede cateresirea clericului care defaimă stăpânirea de stat sau pe dregător, dar numai în cazul când se defaimă fără dreptate. Iar în Canonul 18 al Sinodului IV Ecumenic se spune că clericii care participă, sau fac complot împotriva episcopilor sau confraţilor lor clerici, să cadă cu totul din treapta lor.1 Afirmaţiile de atunci ale episcopului Visarion în ziarul unit „Unirea”, au fost reluate cu un alt înţeles. În activitatea sa de până la plecarea din ţară, nu a determinat nimic care să susţină o poziţie antiortodoxă ci, dimpotrivă a participat la Misiunea Bisericii, atât din punct de vedere social cât şi spiritual. În 1925, episcopul Visarion arăta că „Pentru zilele noastre, un patriarh trebuie să reprezinte culmea organizării administrative a unei Biserici pe temelia unei Biserici solid organizate”. Avea în vedere situaţia în care se afla Biserica Ortodoxă Română, fără a simpatiza Biserica Catolică. Mărturie ne poate servi scrisoarea mitropolitului către Nicolae Iorga, din 20 aprilie 1939, în care îşi arată dorinţa de „reîntregire bisericească a neamului românesc prin readucerea la matcă a celor uniţi”.
La radiou, comunicatul despre caterisire, deşi era un rezumat al deciziei Sinodului, intenţionat se distorsiona şi mai mult realitatea, pentru a-l descredita pe mitropolit: „Sf. Sinod a examinat cazul mitropolitului Visarion Puiu care duce în străinătate o acţiune dăunătoare Ortodoxiei şi Republicii Populare Române ... a complotat împotriva Bisericii Ortodoxe încă în 1925 prin faptul că a scris un articol în numărul 25 al revistei „Unirea”, organ al Bisericii greco-catolice române, aducând omagiu Papei şi Bisericii Catolice, arătând astfel că este agent al imperialiştilor ... în prezent este conspirator în slujba imperialiştilor şi a Vaticanului voind să smulgă Biserica Ortodoxă Română din legăturile actuale, adică să o detaşaze de la sânul Bisericii-mame, Biserica rusă. Pentru aceste fapte ... este caterisit. Toate actele ce le face în străinătate sunt nule, iar ortodocşii români din străinătate trebuie să-l considere ca şi laic, nemaiaparţinând Bisericii Ortodoxe”.1 S-au mai adăugat acuzaţii nejustificate de complot împotriva Bisericii şi că a adus „omagiu Papei şi Bisericii Catolice”. Acest comunicat are mai mult o conotaţie politică deoarece se spune că a dorit „să smulgă Biserica Ortodoxă Română din legăturile actuale, adică să o detaşaze de la sânul Bisericii-mame, Biserica rusă”. Prin tradiţie, Biserica-mamă este numai Patriarhia Ecumenică, de la care Biserica Ortodoxă Română a dobândit autocefalia în 1885. Sfârşitul declaraţiei este mult mai contrariat, deoarece prin pedeapsa caterisirii, clericului i se ridică harul preoţiei, temporar sau definitiv, dar nu-l exclude din Biserică.2 Caterisirea nu a fost recunoscută de Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din Exil din care făcea parte mitropolitul şi episcopia înfiinţată de el. Iar actele sfinţitoare ale mitropolitului au fost ulterior recunoscute de acelaş Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în 1972 când episcopul Teofil Ionescu, hirotonit în 1954, prin participarea mitropolitului Visarion, revine sub jurisdicţia canonică a Bisericii Ortodoxe Române.
Protoiereu Ioan Lisnic
Extras din cartea ,,Mitropolitul Visarion Puiu: viața și opera sa bisericească " ,
Ed.Labirint, Chișinău, 2010, p.109-115
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu