DESPRE ICONOGRAFIE

DESPRE ICONOGRAFIE

Din învăţătura Sfintei Biserici cunoaştem că sfintele icoane au fost în Biserica lui Hristos încă pe timpul sfinţilor Apostoli.

Sfânta Tradiţie ne spune că Sfântul Evanghelist Luca a fost pictor şi a pictat icoanele Mân­tuitorului şi ale Maicii Domnu­lui, însuşi Mântuitorul a dăruit lui Abgar, regele Edesei, „chipul Său nefăcut de mâini” – de­spre aceasta ne mărturiseşte istoricul bisericesc Eusebiu. Din icoanele cele mai vechi, găsite în catacombe şi în bi­serici de sub pă­mânt, putem enumăra: o icoană a Mântuitorului, pe care învăţaţii o atribuie sfârşitului secolului II, au fost găsite şi închipui­rea diferitelor eve­nimente evan­ghelice din viaţa lui Hristos, a sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel ş.a. Dar cea mai veche icoană, pe care savanţii o atribuie secolului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci cu o stea deasupra icoanei.

Istoria ne mărturiseşte că arta de a picta exista cu mult mai înainte de venirea Mântuitorului pe pământ. Odată cu apariţia creştinismului, fiind pusă la bază arta picturii laice, apare arta de pictură creştină, deosebită prin natura şi forma sa exterioară.

Cu toate că lumea spirituală este nevăzută pentru omul firesc (I Cor. 2, 14), în arta de pictură creştină, ca şi în cea laică, pictorul trebuie să dispună de imaginaţie. Dacă pictorul laic trebuie să dispună de o imaginaţie vizuală, apoi pictorul de icoane trebuie să simtă realitatea lumii spirituale, să trăiască în ea, să respire aerul ei prin rugăciune, să fie cuprins de curăţenia şi frumuseţea acestei lumi.

Sfintele icoane au apărut nu din imaginaţia sau fantezia personală a pictorului, dar din receptivitatea interpretării tainice a adevărului dumnezeiesc, bazându-se pe descoperirile dumnezeieşti date Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, pe expe­rienţa spirituală a predeceso­rilor săi, învăţători şi iconografi începând de la Sfinţii Apostoli.

Sinodul VII Ecumenic recunoaşte adevăraţi pictori de icoane pe Sfinţii Părinţi ai Bi­sericii „...arătându-ne taina mântuirii noastre prin pictura Sfintelor icoane, folosindu-se de arta picturală”.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care conduceau această Sfântă îndeletnicire a iconografiei, până la Sinodul VII Ecumenic şi după, primeau, aprobau şi confirmau cele pictate, sau corectau, interziceau şi res­pingeau, dacă cele pictate nu corespundeau adevărului spi­ritual. Reieşind din acestea, sfinţirea icoanei nou pictate se făcea astfel: iconograful, care era şi el adesea înaintaş de blagocestie, îndeplinind lucrul său, nu făcea pe icoană nici o inscripţie, ci o aducea la exa­minare; şi dacă icoana core­spundea adevărului spiritual, se aşeza pe ea numele sfântului zugrăvit. Aceasta şi era sfinţirea icoanei, după aceea icoana se socotea sfântă. Mai târziu momentul de sfinţire a icoanei a început a se socoti stropirea cu apă sfinţită prin rostirea unor anumite rugăciuni.

După tradiţia veche, lemnul pe care este pictată icoana simbolizează Lemnul de viaţă dătător; stratul cu care se aco­peră placa de lemn, fiind alcătuit din cretă şi clei de peşte, simbolizează împietrirea mării; vopselele, alcătuite din piatră şi lut, sunt sorbite din tăria pământului şi a culorilor lui.

Dacă tabloul după forma sa exterioară este ca o fereastră în lumea materială, atunci icoana la fel este ca o fereastră, nu­mai că în lumea spirituală, nematerială, care nu are nici timp şi nici spaţiu în închipui­rea noastră. Astfel ea devine un semn de meditaţie şi revelaţie, ne mărturiseşte de­spre prezenţa în timp şi în spaţiu a lui Dumnezeu.

Sf. Părinţi iconografi, pregătindu-se pentru îndeletnicirea lor sfântă, mai întâi se pregăteau prin post şi rugăciune, prin ascultare de îndrumătorii spiritu­ali, pentru ca în lucrul lor sfânt să nu se strecoare mândria, pentru a se apropia cât mai mult de lumea pe care vroiau s-o redea. Grăitoare în acest sens este pregătirea pentru pictarea copiei icoanei Maicii Domnului „Portăriţa”: se săvârşesc cântări de rugăciuni în Mănăstirea Iviru, se spală cu apă sfinţită scândura pe care urmează să se zugrăvească cinstitul chip, se dă binecuvântarea preacuviosului Lamblih, care se nevoieşte cu toată frăţimea în post, în rugăciune şi în priveghere, se scrie cu vopsele sfinţite (din Acatistul Sf. Icoane).

Pentru a picta aşa cum pictau iconografii vechi nu este destul să însuşeşti metodele şi stilul lor de lucru, ci, folosind normele canonice şi metodele lor, să intri în lumea spiritu­ală care se deschide prin sfintele icoane. Să ne amintim de cuvintele Sf. Apostol Pavel: „Fiţi imitatorii mei, după cum eu sunt imitatorul lui Hristos” (I Cor. 9, 1). A picta icoane aşa cum pic­tau cei din vechime şi Sfinţii iconografi înseamnă a urma Tradiţia. „A reprezenta sacrul prin culoare aşa cum învaţă Tradiţia – scrie Sf. Simeon al Tesalonicului – aceasta este adevărata pictură ca şi Scriptura când se copiază scrierile sale.” Dar aceasta nu înseamnă copierea sfin­telor icoane. Sf. Apostol Pavel nu-L imita pe Hristos, copiind gesturile şi cuvintele Sale, ci integrându-se în viaţa Lui, făcând ca Hristos să trăiască în el. Tot aşa, a picta icoanele ca iconografii vechi nu înseamnă a copia formele vechi, ci a urma Tradiţia Sacră, a trăi în această Tradiţie, prin rugăci­une şi prin viaţă evlavioasă. Pictorul iconograf nu trebuie să fie departe de spiritualitate; el e obligat să se pătrundă de importanţa şi respons­abilitatea misiunii sale.

Şi oare ce ar putea exprima prin arta sa cineva care este departe de credinţă, căruia îi este străină viaţa spirituală? Fireşte, ceea ce va zugrăvi acesta nu va corespunde cu ceea ce îndrăzneşte să redea prin culori.

„Şi în clipa când icoana se va despica măcar cât de puţin ontologic de la Sfântul pe care îl reprezintă, el se ascunde într-o regiune inaccesibilă pentru noi, iar icoana se face obiect între obiecte”.

Bibliografie

1.     Pr. prof. D. Stăniloaie, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, „Îndreptăţirea cinstirii Sfintelor Icoane”, Craiova, 1986.

2.     sv. Pavel Florenski, Ikonostas, Bogoslovskie trudî, nr.9, 1972.

3.     L. Uspenski, Schiţă asupra teolo­giei icoanei în Biserica Ortodoxă, partea I.

4.     Combaterea sectelor raţionaliste. „Despre cinstirea sfintelor icoane”, Tipografia Eparhială, Chişinău, 1930.

5.     Pr. prof. loan Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 1994.

                                                  Protoiereu Ioan Lisnic